Nu aveam timp sa caut adrese de mail, contacte, numere de telefon, pana intr-o zi când a venit...nu știam atunci de unde...apoi am înțeles. Poate voi găsi o dată timpul sa povestesc de cate "coincidente" am avut parte... Nu dădusem nici macar like paginii voastre, cei cărora va mulțumesc astăzi, Fundatia Mereu Aproape. Da, a venit...pe facebook, în timp ce Tudor imi dormea în brate, singurul timp pe care îl am de altfel de cautat soluții pe internet. Da, era un mesaj cu date de contact, atat număr de telefon, cat și email, adresa etc pt cei care doreau sa mai semnaleze cazuri care aveau nevoie de ajutor. Am avut inspirația sa le memorez în telefon, pentru ca peste câteva ore când am mai cautat anunțul nu l-am mai găsit.
Am scris povestea lui Tudor, pe mail, pentru ca la telefon mi-a fost rușine sa sun, fara speranta insa ca cineva, vreodată îmi va răspunde. Am zis ca fie ce-o fi. Ca va fi un semn de sus dacă mi se va răspunde. Speram sa mi se răspundă, pentru ca aveam atâta nevoie, și abia astăzi pot recunoaște fata de mine însămi ca un colt de suflet spera sa nu-mi răspundă nimeni. Pentru ca știam ca un răspuns din partea lor însemna să spun în fata întregii lumi durerea mea și nu credeam ca vreodată voi găsi puterea.
Am scris fără sa trimit documente, scrisori medicale, facturi, ci doar câteva poze cu Tudor. Pentru ca poza lui mi se părea ca e suficienta.
Era cam singurul lucru pe care nu-l facusem: sa-mi exteriorizez suferinta. Sa arat lumii ca zambetul pe care îl puneam mereu pe figura obosita nu era complet. Era zâmbet amestecat cu suferinta. Era bucuria de a-l avea încă lângă mine amestecata cu neputinta de a-l ajuta.
Am trimis mailul și am plecat cu Tudor la terapie. Când m-am întors, răspunsul aștepta de mult timp în inbox. Da, în câteva zeci de minute am primit răspunsul pe care nu credeam că-l voi primi într-o viata.
Și pentru asta va mulțumesc. Va mulțumesc ca mi-ați dat curaj, mi-ați arătat ca nu e o rușine sa lupți cu toate puterile pentru copilul tău și mai presus de toate mi-ați demonstrat ca cineva ne veghează îndeaproape și e lângă noi atunci când îl chemam. De acum un an, când am văzut anunțul cu datele voastre de contact nu am mai văzut un mesaj de acest gen pe pagina voastră de Facebook. Poate ca a mai existat, dar eu nu am văzut. Nici pe cel găsit atunci nu l-am mai găsit atunci când l-am cautat. Stiu ca a fost un semn de sus și știu ca odata cu voi am pornit în experienta vieții noastre. O experienta care ne-a schimbat radical. O experienta din care am înțeles ca trebuie doar să-mi urmez calea. O experienta în urma căreia am invatat sa încetez în a ma întreba și a-mi face griji pentru ziua de mâine, pentru viitor și sa ma bucur de prezent. Și mai ales o experienta din care am realizat ca nu suntem singuri. Nu stiu de ce e dat ca Tudor sa treacă prin atâtea, dar știu ca cineva îl veghează si va fi bine. Voi, alături de miile de oameni care v-au urmat indemnul de a dona cei 2 euro mi-ați arătat asta.
Draga Fundatie Mereu Aproape, astăzi, la un an de când ne-am "intersectat" pentru prima data, îți mulțumesc în același mod în care te-am găsit: cu puiul meu dormind în brate. Iti multumesc pentru fericirea de a-l avea fericit lângă mine.
0 comments :